BIOHAZARD: ACTIVATION / Anthropocene: New Species

ANTHROPOCENE: New Species s-a născut ca o reflexie, concluzivă, asupra unei realități în proces de alterare inevitabilă și a unui viitor proiectat între evoluție și extincție.

Ambele variante circumscriu, de suficient timp (dar nu cu suficient impact – și cum altfel ar putea sta lucrurile când activiști de mediu, politicieni și organizații mondiale eșuează în acest sens) viitorul foarte apropiat, ca noile generații de artiști să se poată raporta la ele cu firescul cu care își asumă orice demers angajat. Pe de altă parte, atât apocalipsa cât și utopia unui viitor al cărui fabulos este mereu definit de reconfigurarea seturilor de imagerii operante la momentul respectiv se numără, în mod traditional, printre constantele culturii europene și eurocentrice, astfel încât o reașezare a reperelor se plasează în mod necesar între acești poli.

ANTHROPOCENE: New Species, al cărui prim capitol este proiectul BIOHAZARD: ACTIVATION se citește ca o discuție despre adaptare prin transformare, așa cum este ea definită de Timothy Morton în Dark Ecology: For a logic of future coexistence, o discuție purtată dincolo de resemnare sau acuză.

Lucrările din proiect articulează fiecare propria variantă de reconfigurare ale reperelor unui context incert și instabil. Discursul curatorial s-a construit organic – evitînd programatic orice limitare constrângătoare – din suprapuneri și convergențe ale unor direcții eco-militante cu atitudini autoreferențiale sau contemplative care citează romantismul în accepțiunea sa istorică – în cheie de multe ori ironică – a căror subtilitate merge dincolo de metafora imediată, lecturată cu ușurință. BIOHAZARD a fost și un efort constant de adaptare, un experiment curatorial cu și despre ceea ce înseamnă hibridizare și adaptare în cadrul unei propuneri artistice și culturale.

Proiectul a coincis cu momentul în care peste discursul curatorial care propunea cercetări artistice post-criză, de dincolo de de acuzarea pierderii vechilor repere, alterate, distruse și astfel devenite irelevante – atitudine definitorie până în prezent pentru orice act artistic angajat, militant pentru ecologismele de mediu, sociale, politice și economice – s-a suprapus criza acută, imediată și blocantă a pandemiei și a carantinei. Această blocare organizatorică a fost agentul activator al unei întregi serii de repoziționări și reconsiderări a ceea ce înseamnă expoziție, spațiu expozițional, parteneriat, organizare, discurs curatorial, public, audiență sau promovare, fiind puse sub semnul întrebării chiar relevanța și necesitatea, oportunitatea și posibilitatea actului cultural. Rezultatul a fost o serie de forme hibride de colaborare, dezvoltate organic, de cele mai multe ori neplanificat, într-o serie de contexte în care unica constantă a fost lipsa de predictibilitate – care s-a dovedit până în final constructive și eliberatoare.

BIOHAZARD a fost structurat ca serie de intervenții artistice – expoziții capsulă, de scurtă durată, proiecții de filme, prezentări de artist și performance. Lucrările și intervențiile artistice, în majoritate cercetări asupra temelor eco-militante, au implicat – în procesul de producție și expunere – o adaptare la noul context fluid și impredictibil. Fragmentarea expoziției în mai multe spații dintre care unele neconvenționale sau în spațiul online (și întreaga discuție în jurul spațiului online) suprapunerea și reconfigurarea programului astfel încât performance-uri s-au grefat pe expuneri cu care au coincis, cu efect transformator, fluidizarea granițelor dintre lucrări și evenimente – dintre care unul major, de importanță națională – MAFA 7 organizat de Kinema Ikon, au fost toate elemente care au construit un mod de funcționare nou și neașteptat. Performance-ul Alexandrei Boaru – I hope the future will imprint our fossils on the same rock – s-a inserat, în mod organic, pe una dintre instalațiile din cadrul expoziției găzduită de Galeria Calpe și curatoriată de Mirela Stoeac Vlăduți, August grass / Nothing much to do (Mălina Ionescu și Andreea Medar), la rândul ei adaptată la spațiul galeriei deși inițial propusă ca intervenție în spațiul public. Proiecțiile de video – Power never asks for forgiveness, al Marilenei Preda Sânc – pentru prima data prezentat în România, seria de filme (Alexandra Boaru, Richard Kitta, Michael Koch, Cătălin Petrișor) și filmul kinema ikon / revoltaire – La revedere (RAMBO) au articulat un discurs în care granițele dintre prezența online și prezența în spațiul galeriei au devenit permeabile și au comprimat sau dimpotrivă, extins spațiul expozițional. Intervenția în peisaj – performance-ul durational al Silviei Moldovan, Nu văd buruieni, duce discursul acestei extinderi înspre polul opus, al unui spațiu plasat (ca soluție existențială) în afara interacțiunii (programatice) cu tehnologia. Cea mai suprinzătoare formă de colaborare rămâne cea cu MAFA 7, festivalul media organizat de kinema ikon, cu care Metaspațiu a dezvoltat o relație în care devine aproape insesizabilă demarcația dintre cooperarea asumată ca impusă de constrângerile contextului și cea intenționată, dezvoltată organic ca rezultat firesc și asumat al deschiderii și afinităților care stau la baza oricărei forme de comunitate, într-un mod aproape concluziv pentru acest proiect.

Proiectul BIOHAZARD, cu titlu inspirat de perioada pe care o traversăm la toate nivelele – și care trebuie citit atât în accepțiunea de risc și pericol al termenului de hazard, dar mai ales în accepțiunea sa de întâmplător, neaștepta și neprogramat – s-a structurat în cele din urmă ca intervenție artistică cu funcție de tranziție înspre o redescoperire a propriului rol și direcții, o observație dar și o afirmare a unei realități sensibile a cărei instabilitate redefinește însuși termenul de certitudine.