Submerged narratives of the Danube and Oslo Fjord – Eco-cultural tides takes place at META Spațiu contemporary art gallery, in Timișoara, Romania. Curated by Mirela Stoeac-Vlăduți, this exhibition highlights an interdisciplinary collaboration between artists and curators from Romania and Norway and represents the outcome of an international project that intertwines artistic research, ecology, and the cultural heritage of the Oslo Fjord and the Danube Gorge. Developed through an interdisciplinary collaboration model, the project has been carried out in partnership with artists and curators from Norway and Romania.

Submerged narratives of the Danube and Oslo Fjord – Eco-cultural tides project has been developed over multiple phases, including field research in the Danube Gorge area and an artist residency in Oslo. These activities involved collaboration between artists and experts from various fields, emphasizing a transdisciplinary interaction model between art and science. Throughout the project, the Romanian-Norwegian teams have explored themes such as the ecological impact on natural landscapes, the preservation of collective memory, and how water can serve as an artistic metaphor for the connection between people and their environment.

The exhibition is a meditation on the fluidity of existence, the interconnectedness of cultures, and the ecological urgencies that define our time. Through the works of the five artists—Kristin Bergaust, Alex Mirutziu, Marina Oprea, Cosmin Haiaș, and Alexis Parra (Pucho)—this project invites us to navigate the liminal spaces where water, memory and history converge.

Water is not merely a resource; it is a living entity, a witness, and a storyteller. It carries within its currents the weight of history, the echoes of forgotten voices, and the traces of ecological and cultural transformations. Water, in its ceaseless flow, becomes a metaphor for transformation, a site where past and present dissolve into one another, where narratives are submerged, resurface and are rewritten. The Danube and the Oslo Fjord, two bodies of water separated by geography yet united by their ecological and cultural significance, serve as the anchoring points for this exploration. These rivers are not passive backdrops but active participants in the stories they carry—stories of human endeavor, ecological fragility, and the enduring resilience of nature.

The works presented in the exhibition are not simple reflections on bodies of water; they are explorations on the ways water carries, distorts, and sometimes protects the stories we leave behind. The artists do not approach them as distant, neutral spaces, but as active agents in shaping and reshaping our narratives. The waters themselves are protagonists in these works—repositories of cultural memory, fragile ecosystems, and contested sites where ecological, political, and social histories are in constant flux.

Water, as the exhibition suggests, is a force that both separates and connects. It can be a source of life, but also an agent of transformation, erasure, and renewal. Through the destabilization of linear narratives, the artists subvert conventional storytelling, embracing instead a fluid state of being that mirrors the paradoxes of water—always in flux, yet holding the power to shape and alter.

Submerged narratives of the Danube and Oslo Fjord. Eco-Cultural tides is a plea to recognize the interconnectedness of all things. It is an invitation to dive beneath the surface, to uncover the truths that lie hidden in the depths of water and time. 

Kristin Bergaust – River of many names

Kristin Bergaust’s video essay River of many names is a poetic and stratified exploration of landscape, memory, and ecological entanglement. Through a synthesis of moving images, archival material, animated sequences, and layered soundscapes, the work examines the river not merely as a geographic entity, but as a living archive of cultural histories, environmental transformations, and shifting human narratives.

The artistic practice situates itself at the intersection of art, technology, and research, engaging critically with the relationships between people, environments, and the infrastructures that shape them. In River of many names, the river becomes a conduit for examining historical webs and contemporary ecological urgencies. The title itself evokes the multiplicity of identities ascribed to bodies of water—natural systems imbued with cultural significance, economic utility, and contested territorial histories.

Deeply engaged with speculative ecologies and the interplay between nature and technology, the artist constructs a fluid visual and conceptual space that reflects on how waterways shape and are shaped by human intervention. The video essay interrogates how industrialization, urban expansion, and climate change inscribe themselves onto aquatic landscapes, underscoring both their fragility and resilience.

The work extends beyond documentation, employing a performative and affective approach to storytelling that challenges anthropocentric perspectives. By weaving together historical references, scientific discourse, and artistic speculation, River of many names not only maps the river’s physical transformations but also amplifies the voices embedded within its currents—voices of forgotten histories, ecological imbalances, and the urgent need for new modes of coexistence.

As part of Kristin’s  broader artistic inquiry into sustainability, material memory, and the intersections of art and science, the work offers a space for critical reflection. It invites the viewer to consider the river not as a passive backdrop, but as an active participant in our collective futures—one whose past is written in sediment and whose future is increasingly uncertain. 

Alex Mirutziu – Dump Cinema

Alex Mirutziu’s film constructs a provocative dialogue between the subterranean erotics of subversive urban life and the fluid irrationality of water. Set against the backdrop of the Danube—understood here not as a definitive site, but as a prelude, a foreplay—Mirutziu’s work operates as an autoreferential extension of his ongoing inquiries into queerness, guilt, and the dialectics of consciousness. The river’s movement becomes both a conceptual and physical metaphor, articulating a tension between release and containment, between the ungraspable and the imposed.

Drawing from literary and philosophical references—including the works of Adrienne Rich (“heterosexuality is a violent political institution”) —Mirutziu interrogates consciousness as an unnatural construct, a mechanism that disrupts the organic flow of experience. Through a destabilization of linear thought, the film proposes a radical departure from cognitive fixation, privileging an emptied mind—one that resists the impulse to intellectualize, categorize, or impose structure. In this fluid state of being, awareness itself becomes a form of capital, a currency traded against the embodied immediacy of sensation.

Guttural voices punctuate the sonic landscape of the film, evoking a perpetual state of edging—a term borrowed from sexual practice, but repurposed here as a strategy of deferral, a method of keeping the subject suspended, disconnected from full cognitive integration. This perpetual withholding—an overloading of the mind that paradoxically engenders vacancy—mirrors the tension between action and belief, between the imperative to act and the need to justify action through belief. Sometimes in its most visceral, unfiltered forms (see works by Robert Mapplethorpe, Pipilotti Rist, Carolee Schneemann or Sarah Lucas) the artist provokes the viewer to confront repression, subvert dominant ideologies, and expose the intricate ties between desire, control, and social conditioning.

Mirutziu’s cinematic language resists resolution, favoring a mode of signification that oscillates at the threshold of comprehension, a complex erotical system in which the viewer (or should we say the voyeur?) is invited into an erotic dialectic of becoming—one that is not bound by consciousness, but rather by the fluidity of its own perception.

Marina Oprea – Where lucid waters flow

Marina Oprea’s practice engages with processes of accumulation, preservation, and transformation, constructing speculative archives that interrogate identity and memory. In her installation, she combines video, altered film photographs, and sculptural spheres that represent molecular structures, embedding found objects—stones, shells, plants—into epoxy resin. These elements, collected during the residencies in Oslo and at the Danube, function as both material traces of specific locations and conceptual artifacts that reflect on the fluidity of personal and collective histories.

The video feels like a dreamy, fragmented reflection on impermanence. The voice in the video flows like a quiet stream, weaving fragments of memory and longing into a whispered tapestry of time, a meditation on the fragile interplay between what is lost and what remains. It drifts, unhurried, through layers of sound, music and silence, carrying with it the weight of forgotten moments and the soft ache of impermanence. Each word feels like a ripple, dissolving as soon as it forms, yet leaving behind an echo that lingers in the mind. It is a voice that does not demand attention but invites reflection, drawing the listener into its current, where past and present merge like watercolors bleeding into one another.

It’s all about gestures, textures, and landscapes that seem to dissolve and reform before your eyes. There’s this beautiful tension between things decaying and being preserved, like nature and artifice are in this constant dance. Her film photographs take this idea even further—she physically alters them by embedding bits of material, blurring the line between the image and the object itself. It’s like she’s asking: What’s real? What’s left behind?

The artist’s approach resists traditional modes of archiving, instead embracing fluidity and transformation as essential conditions of existence. By preserving ephemeral remnants in synthetic materials, she highlights the paradox of conservation: the very act of safeguarding erases the original state. Her work ultimately questions whether identity can ever be truly fixed, suggesting instead that—like the landscapes she references—is in a constant state of reconfiguration.

Through this interplay of organic and artificial, Marina Oprea creates hyperobjects that incorporate both the concept of geological time and a continuous present. Her embedded objects exceed human temporality, existing beyond immediate perception. The act of encasing natural materials in resin mirrors the way geological processes fossilize and transform matter across millennia, suggesting an archive that is neither purely human nor purely natural. In reframing preservation as an open-ended process, she invites us to consider our entanglement with deep time, where objects, memories, and bodies dissolve into one another in an ongoing, inescapable flux. 

By preserving these fleeting moments in synthetic materials, she points out this weird paradox: the act of saving something often means altering it beyond recognition.

Cosmin Haiaș – Fish & (micro)chips

Fish & (micro)chips is a series of luminescent panels that resemble relics from a distant future. These works encapsulate the geological traces, vegetation, and chromatic essences of both the Danube and the Oslo Fjord, transforming them into artifacts that seem to have emerged from a world where nature and technology have fused into a single, hybrid entity, inviting viewers to contemplate the fluid boundaries between past, present, and future.

Haiaș’s artistic practice is defined by a unique fusion of engineering and art, reflecting an interdisciplinary approach. His works are not static objects but dynamic processes, embodying the idea that everything is in flux. In this series, Haiaș addresses recurring themes like: change, innovation, and the tension between permanence and evolution. The panels serve as subtle critiques of the emerging values of advanced technology, while also reflecting deeply on their impact on contemporary society. By embedding geological and botanical elements into synthetic materials, Haiaș creates a dialogue between the natural and the artificial, asking what it means to preserve the essence of a landscape in an era defined by rapid technological transformation.

Haiaș envisions a world where art plays a crucial role in humanizing technological progress, encouraging viewers to reflect on the ethical and existential questions raised by these advancements. His work is not merely a critique but a provocation, challenging traditional boundaries of art and inviting us to consider our responsibility in shaping the future, through these portals into a speculative future where the Danube and Oslo Fjord have become sites of both memory and possibility.

Alexis Parra (Pucho) – Fishing report

Through his lens, Alexis Parra (Pucho) invites us to reconsider the stories we tell about the past and the role of water as both a repository of history and a force that reshapes the boundaries of human memory. Far from simply capturing a geographical or historical account, the video is a layered, immersive exploration of the river’s cultural, social, political, ecological, and symbolic significance. The Danube and the Oslo Fjord, two lifelines that stretch across multiple territories and civilizations, hold within their waters the traces of countless human stories, each one shaped by time. Parra’s approach to these narratives is not one of linear storytelling but rather a non-linear, fragmented method that mirrors the way water erases, alters, and distorts the past.

The concept of „proofs of ways of living” is central to Parra’s work. These iron objects, corroded by time and water, become evidence of forgotten human narratives—stories of industry, migration, war, and cultural exchange—that have been submerged by the forces of nature. Through his meticulous study of these objects, the artist challenges us to think about the ways in which we remember and forget, how history is preserved or lost, and how water itself can act as a witness to time.

Alexis Parra (Pucho) is, in many ways, an archaeologist of water, diving into its depths to uncover fragments of history that speak to the ways we have lived, built, and, at times, failed. These objects, corroded and transformed by their aquatic environments, become metaphors for the fragility of human endeavors and the resilience of nature. His work asks us to consider what traces we will leave behind, and how they will be interpreted by future generations. In this sense, Parra is not just an artist, but a storyteller, a chronicler who uses his practice to bridge the gap between the local and the global, the past and the present.

In the end, his art is about connection—between cultures, between humans and nature. It is a practice that challenges us to see the world not as a collection of isolated fragments, but as an interconnected whole, where every action, every object, every story is part of a larger, ever-evolving narrative. And in this narrative, Parra is both a participant and a guide, leading us through the depths of water and time to uncover the truths that lie beneath the surface.

_______________________________________________________________________

ROMANIAN

Text: Mirela Stoeac-Vlăduți, curatoarea expoziției

Submerged narratives of the Danube and Oslo Fjord. Eco-cultural tides este o meditație asupra fluidității existenței, a interconectării culturilor și a urgențelor ecologice care definesc epoca noastră. 

Prin lucrările celor cinci artiști—Kristin Bergaust, Alex Mirutziu, Marina Oprea, Cosmin Haiaș și Alexis Parra (Pucho)—acest proiect ne invită să navigăm prin spațiile liminare în care apa, memoria și istoria se întâlnesc.

Apa nu este doar o resursă; este o entitate vie, un martor și un povestitor. Ea poartă în curenții săi povara istoriei, ecourile vocilor uitate și urmele transformărilor ecologice și culturale. Apa, în fluxul său neîncetat, devine o metaforă a transformării, un loc în care trecutul și prezentul se contopesc, în care narațiunile sunt scufundate, ies la suprafață și sunt rescrise. Dunărea și fiordul Oslo, două corpuri de apă separate geografic, dar unite prin semnificația lor ecologică și culturală, servesc drept puncte de ancorare pentru această explorare. Aceste râuri nu sunt fonduri pasive, ci participanți activi la poveștile pe care le poartă—povești despre eforturile umane, fragilitatea ecologică și reziliența continuă a naturii.

Lucrările prezentate în expoziție nu sunt simple reflecții asupra corpurilor de apă; ele sunt explorări ale modului în care apa poartă, distorsionează și uneori protejează poveștile pe care le lăsăm în urmă. Artiștii nu le abordează ca pe spații îndepărtate, neutre, ci ca pe agenți activi în modelarea și remodelarea narațiunilor noastre. Apele însele sunt protagoniste în aceste lucrări – depozite ale memoriei culturale, ecosisteme fragile și locuri contestate în care istoriile ecologice, politice și sociale sunt în continuă schimbare.

Apa, după cum sugerează expoziția, este o forță care deopotrivă separă și conectează. Ea poate fi o sursă de viață, dar și un agent de transformare, ștergere și reînnoire. Prin destabilizarea narațiunilor liniare, artiștii subminează poveștile convenționale, îmbrățișând în schimb o stare fluidă a ființei care reflectă paradoxurile apei—mereu în flux, dar cu puterea de a modela și altera.

Submerged narratives of the Danube and Oslo Fjord. Eco-cultural tides ne cheamă să conștientizăm interconectarea tuturor lucrurilor. Este o invitație de a ne scufunda sub suprafață, de a descoperi adevărurile care stau ascunse în adâncurile apei și ale timpului. 

Kristin Bergaust – River of many names

Eseul video River of many names de Kristin Bergaust este o explorare poetică și stratificată a peisajului, memoriei și încrengăturilor ecologice. Printr-o sinteză de imagini în mișcare, materiale de arhivă, secvențe animate și peisaje sonore intercalate, lucrarea examinează râul nu doar ca o entitate geografică, ci și ca o arhivă vie de istorii culturale, transformări ale mediului și narațiuni umane în continuă schimbare.

Practica sa artistică se situează la intersecția dintre artă, tehnologie și cercetare, angajându-se critic în relațiile dintre oameni, medii și infrastructurile care le modelează. În River of many names, râul devine un instrument de examinare a legăturilor istorice și a urgențelor ecologice contemporane. Însuși titlul evocă multitudinea de identități atribuite corpurilor de apă—sisteme naturale impregnate cu semnificație culturală, utilitate economică și istorii teritoriale contestate.

Profund angajată cu ecologiile speculative și cu interacțiunea dintre natură și tehnologie, artista construiește un spațiu vizual și conceptual fluid, care reflectă asupra modului în care căile navigabile modelează și sunt modelate de intervenția umană. Eseul video analizează modul în care industrializarea, expansiunea urbană și schimbările climatice se înscriu în peisajele acvatice, subliniind atât fragilitatea, cât și reziliența acestora.

Lucrarea se extinde dincolo de documentare, folosind o abordare performativă și afectivă a povestirii care pune în discuție perspectivele antropocentrice. Îmbinând referințe istorice, discursuri științifice și speculații artistice, River of many names nu doar cartografiază transformările fizice ale râului, ci și amplifică vocile cuprinse de curenții săi—glasurile istoriilor uitate, ale dezechilibrelor ecologice și ale nevoilor urgente de noi moduri de coexistență.

Ca parte a unei cercetări artistice mai ample privind durabilitatea, memoria materială și intersecțiile dintre artă și știință, lucrarea propune un spațiu pentru reflecție critică. Bergaust invită privitorul să privească râul nu ca pe un peisaj pasiv, ci ca pe un participant activ la viitorul nostru colectiv—unul al cărui trecut este scris în sedimente și al cărui viitor este din ce în ce mai incert. 

Alex Mirutziu – Dump Cinema

Filmul lui Alex Mirutziu construiește un dialog provocator între erotismul subteran al vieții urbane subversive și iraționalitatea fluidă a apei. Pe fundalul Dunării—văzută aici nu ca un loc definitiv, ci ca un preambul, un preludiu—lucrarea lui Mirutziu operează ca o extensie autoreferențială a cercetărilor sale continue privind homosexualitatea, vinovăția și dialectica conștiinței. Mișcarea râului devine atât o metaforă conceptuală, cât și fizică, articulând o tensiune între eliberare și reținere, între ceea ce nu poate fi cuprins și ceea ce este impus.

Pornind de la referințe literare și filosofice—inclusiv lucrările lui Adrienne Rich („heterosexualitatea este o instituție politică violentă”)—Mirutziu interoghează conștiința ca pe o construcție nenaturală, un mecanism care perturbă fluxul organic al experienței. Destabilizând gândirea liniară, filmul propune o abandonare radicală a fixației cognitive, privilegiind o minte goală—una care rezistă impulsului de a intelectualiza, categoriza sau impune o structură. În această stare fluidă a ființei, conștiința însăși devine o formă de capital, o monedă tranzacționată împotriva imediateții întrupate a senzației.

Vocile guturale punctează peisajul sonor al filmului, evocând o stare perpetuă de edging—un termen împrumutat din practica sexuală, dar repropus aici ca o strategie de amânare, o metodă de a menține subiectul suspendat, deconectat de la integrarea cognitivă deplină. Această reținere perpetuă—o supraîncărcare a minții care, în mod paradoxal, generează absență—reflectă tensiunea dintre acțiune și convingere, dintre imperativul de a acționa și nevoia de a justifica acțiunea prin convingere. Uneori, în formele sale cele mai viscerale și fără filtru (vezi lucrările lui Robert Mapplethorpe, Pipilotti Rist, Carolee Schneemann sau Sarah Lucas), artistul provoacă privitorul să se confrunte cu represiunea, să submineze ideologiile dominante și să dezvăluie legăturile complexe dintre dorință, control și condiționarea socială.

Limbajul cinematografic al lui Mirutziu se opune rezoluției, favorizând un mod de semnificare care oscilează la limita înțelegerii, un sistem erotic complex în care privitorul (sau mai bine zis voyeurul?) este invitat într-o dialectică erotică a devenirii—una care nu este legată de conștiință, ci mai degrabă de fluiditatea propriei sale percepții.

Marina Oprea – Where lucid waters flow

Practica Marinei Oprea se angajează cu procese de acumulare, conservare și transformare, construind arhive speculative care interoghează identitatea și memoria. În instalația sa, ea combină materiale video, fotografii de film alterate și sfere sculpturale care reprezintă structuri moleculare, înglobând obiecte găsite – pietre, scoici, plante – în rășină epoxidică. Aceste elemente, colectate în timpul rezidențelor din Oslo și de la Dunăre, funcționează atât ca urme materiale ale unor locații specifice, cât și ca artifacte conceptuale ce reflectă asupra fluidității istoriilor personale și colective.

Video-ul se aseamănă cu o reflecție onirică, fragmentată, asupra impermanenței. Vocea din film curge ca un șuvoi liniștit, țesând fragmente de memorie și dor într-o tapiserie șoptită a timpului, o meditație asupra interacțiunii fragile dintre ceea ce se pierde și ceea ce rămâne. Se scurge, fără grabă, prin straturi de sunet, muzică și tăcere, purtând cu sine greutatea momentelor uitate și durerea ușoară a impermanenței. Fiecare cuvânt vine ca o undă, care se dizolvă imediat ce se formează, lăsând în urmă un ecou care persistă în gând. Este o voce care nu cere atenție, ci invită la reflecție, trăgând ascultătorul în curentul său, unde trecutul și prezentul se contopesc precum acuarelele care curg una în cealaltă.

Vorbim despre gesturi, texturi și peisaje care par să se dizolve și să se reformeze sub privirile noastre. Este această tensiune sublimă între lucrurile care se descompun și cele care sunt conservate, ca și cum natura și artificialul ar fi într-un dans perpetuu. Fotografiile ei pe film duc această idee chiar mai departe—ea intervine fizic asupra lor prin încorporarea unor fragmente de material, estompând granița dintre imagine și obiect în sine. E ca și cum ar întreba: Ce este real? Ce rămâne în urmă?

Abordarea artistei se opune modurilor tradiționale de arhivare, abordând în schimb fluiditatea și transformarea ca condiții esențiale ale existenței. Prin conservarea rămășițelor efemere în materiale sintetice, artista evidențiază paradoxul conservării: însăși actul de protejare anulează starea inițială. În definitiv, lucrările sale pun sub semnul întrebării dacă identitatea poate fi vreodată cu adevărat fixată, sugerând în schimb că, la fel ca peisajele la care face referire, este într-o stare constantă de reconfigurare.

Prin acest joc între organic și artificial, Marina Oprea creează hiperobiecte care încorporează atât conceptul de timp geologic, cât și un prezent continuu. Obiectele sale încastrate depășesc temporalitatea umană, existând dincolo de percepția imediată. Actul de încapsulare a materialelor naturale în rășină reflectă modul în care procesele geologice fosilizează și transformă materia de-a lungul mileniilor, sugerând o arhivă care nu este nici pur umană, nici pur naturală. Redefinind conservarea drept un proces deschis, ea ne invită să reflectăm asupra relației noastre cu timpul profund, în care obiectele, amintirile și corpurile se dizolvă unele în altele într-un flux continuu, inevitabil. 

Prin prezervarea acestor momente efemere în materiale sintetice, ea semnalează acest paradox straniu: actul de a salva ceva înseamnă adesea alterarea lui dincolo de orice formă de identificare.

Cosmin Haiaș – Fish & (micro)chips

Fish & (micro)chips este o serie de panouri luminescente ce se aseamănă cu relicve dintr-un viitor îndepărtat. Aceste lucrări încapsulează urmele geologice, vegetația și esențele cromatice atât ale Dunării, cât și ale fiordului Oslo, transformându-le în artifacte care par să fi apărut dintr-o lume în care natura și tehnologia au fuzionat într-o singură entitate hibridă, invitând privitorii să contemple hotarele fluide dintre trecut, prezent și viitor.

Practica artistică a lui Haiaș este definită de o fuziune unică între inginerie și artă, reflectând o abordare interdisciplinară. Lucrările sale nu sunt obiecte statice, ci procese dinamice, materializând ideea că totul este în flux. În această serie, Haiaș abordează teme recurente precum: schimbarea, inovarea și tensiunea dintre permanență și evoluție. Panourile servesc drept critici subtile ale valorilor emergente ale tehnologiei avansate, totodată reflectând profund asupra impactului acestora asupra societății contemporane. Prin integrarea elementelor geologice și botanice în materialele sintetice, Haiaș creează un dialog între natural și artificial, întrebându-se ce înseamnă să păstrezi esența unui peisaj într-o eră definită de transformări tehnologice rapide.

Haiaș imaginează o lume în care arta joacă un rol crucial în umanizarea progresului tehnologic, încurajând privitorii să mediteze asupra întrebărilor etice și existențiale ridicate de aceste progrese. Lucrările sale nu reprezintă doar o critică, ci și o provocare, sfidând limitele tradiționale ale artei și invitându-ne să ne gândim la responsabilitatea noastră în modelarea viitorului, prin intermediul acestor portaluri către un viitor speculativ în care Dunărea și fiordul Oslo au devenit locuri ale memoriei și posibilităților.

Alexis Parra (Pucho) – Fishing report

Alexis Parra (Pucho) ne invită, prin prisma sa, să reconsiderăm poveștile pe care le spunem despre trecut și rolul apei atât ca depozitar al istoriei, cât și ca forță care remodelează limitele memoriei umane. Mai mult decât o simplă relatare geografică sau istorică, video-ul său este o explorare stratificată și imersivă a semnificației culturale, sociale, politice, ecologice și simbolice a fluviului. Dunărea și fiordul Oslo, două linii vitale care se întind de-a lungul mai multor teritorii și civilizații, păstrează în apele lor urmele a nenumărate povești umane, fiecare modelată de timp. Abordarea lui Parra față de aceste narațiuni nu este una liniară, ci mai degrabă o metodă non-lineară, fragmentată, care reflectă modul în care apa șterge, modifică și distorsionează trecutul.

Conceptul de „mărturii ale modurilor de viață” este esențial în opera lui Parra. Aceste obiecte de fier, roase de timp și apă, devin dovezi ale narativelor umane uitate—povești despre industrie, migrație, război și schimburi culturale—care au fost inundate de forțele naturii. Prin studiul meticulos al acestor obiecte, artistul ne provoacă să regândim modul în care ne amintim și uităm, cum se păstrează sau se pierde istoria și cum apa însăși poate acționa ca martor al timpului.

Alexis Parra (Pucho) este, din multe puncte de vedere, un arheolog al apei, scufundându-se în adâncurile sale pentru a descoperi fragmente de istorie care evocă modul în care am trăit, am construit și, pe alocuri, am eșuat. Aceste obiecte, ruginite și transformate de mediul lor acvatic, devin metafore ale fragilității eforturilor umane și ale rezistenței naturii. Lucrările sale ne îndeamnă să considerăm ce semne vom lăsa în urmă și cum vor fi acestea interpretate de generațiile viitoare. În acest sens, Parra nu este doar un artist, ci și un povestitor, un cronicar a cărui practică este menită să creeze o punte între local și global, între trecut și prezent.

În esență, arta sa este despre legături—între culturi, între oameni și natură. Este o practică care ne provoacă să percepem lumea nu ca pe o colecție de fragmente izolate, ci ca pe un întreg interconectat, în care fiecare acțiune, fiecare obiect, fiecare poveste face parte dintr-o narațiune mai vastă, în continuă evoluție. Iar în această narațiune, Parra este atât un participant, cât și un ghid, conducându-ne prin adâncurile apei și ale timpului pentru a descoperi adevărurile care se află dincolo de suprafață.