Stone upon stone is a building | Ștefan Curelici

Expoziția “𝗦𝘁𝗼𝗻𝗲 𝘂𝗽𝗼𝗻 𝘀𝘁𝗼𝗻𝗲 𝗶𝘀 𝗮 𝗯𝘂𝗶𝗹𝗱𝗶𝗻𝗴” (“Cărămidă peste cărămidă este o clădire”) a tânărului pictor 𝗦̦𝘁𝗲𝗳𝗮𝗻 𝗖𝘂𝗿𝗲𝗹𝗶𝗰𝗶 (proaspăt absolvent de master în cadrul Facultății de Arte și Design din Timișoara) examinează potențialul spațiului construit dincolo de planificarea sistemică, interpretând orașul prin lentila structurilor invizibile, a imaginarului și a reconstrucției pictoriale, oferind o nouă înțelegere asupra alterității spațiale în relație cu evoluția individului și a societății, în ansamblul ei. Titlul “Stone upon stone is a building” este inspirat de poezia cu același nume scrisă de artistul Kurt Schwitters (1887-1948), cunoscutul autor al “Merzbau”, casă și instalație, proiect care rămâne unul dintre reperele importante atât ale artei, cât și ale arhitecturii contemporane, cu ample semnificații conceptuale.

La o primă vedere, picturile lui Ștefan Curelici, spre deosebire de casa – instalație a lui Kurt Schwitters, ne poziționează ca observatori externi ai unor momente și sit-uri arhitecturale familiare (din Timișoara, Lugoj ș.a.), la un proces în care individul se plasează în afara spațiului construit, iar dacă îl regăsim în acesta, are, mai degrabă, o funcție pasageră și tranzitorie, în care arhitectura are funcția dominantă în cadrul imaginii.
La o observare mai atentă putem, însă, desluși relația complexă pe care artistul o are cu sistemul urban, relație care rezultă într-un soi de hartă foarte personală și structurală. Ștefan lucrează la o scară intimă, în care privitorul este, în fapt, invitat să își imagineze propria scară în relația cu spațiul construit în care trăiește, pe care îl tranzitează, pe care îl domină sau de care se lasă dominat.

Arhitectura urbană capătă o funcție de internalizare, în care clădirile nu reprezintă doar un spațiu sau un sit, ci o suită de spații “pliate” în alte spații, un univers de interiorități aflat într-o stare permanentă de alterare, de repoziționare individuală. Este ceea ce filosoful francez Gilles Deleuze, via Liebniz, numește “intralumea care se manifestă în intracorp”, o casă care locuiește în noi, o monadă în care lumea externă este o reflexie a celei interioare, o stare dinamică și deschisă, un mecanism viu care determină sistemul arhitectural să se afle într-o metamorfoză continuă.